Domni pedalând / povestea cursei din 15 iunie 2013

Mihai Marc

Sunt un ciclist amator, dar pasionat, şi ţin urechile ciulite după noi trasee cu potenţial de dureri în pulpe şi la dorsal. Aflu dintr-un mail, primit din forward în forward, că se strâng câţiva distinşi tovarăşi de suferinţă la “Kronstadt Gentlemen’s Race” şi văd că traseul promite. Pun valetul să mă înscrie şi beau o bere mai puţin în seara dinantea cursei.

Ajung a doua zi la faţa locului (Podul Oltului), îmi găsesc rapid cei doi coechipieri şi arunc o privire la componenţa şi aparatele de zbor ale celorlalte echipe. Îmi sticlesc un pic ochii la vederea unor tineri profesionişti cu mustăcioara abia mijită de vreun an de zile, cu câte-o Rocinanta de carbon, picioare rase şi o porţie bună de fibre în gambe şi energie în cutia de plastic cu paste la pachet. Îmi aprind prima ţigară şi înghit nişte „aoleu” în sec. Mă liniştesc urgent când mai văd două-trei burtici pe sub tricourile strâmte ale concurenţilor, sunt primit de organizatori cu cafea proaspătă, prăjitură – mulţumesc doamnelor organizatoare! – şi mă întreabă cineva: „- Ai o ţigară?” Hai că parcă mai vii de-acasă.

Se formează cele şapte sau opt echipe de câte trei sau patru călăreţi – da, a fost flexibilă treaba şi a fost bine aşa – iar startul se dă la cinci minute distanţă. Plecăm printre primii, rulăm vreo patruzeci de kilometri cu vreo treizeci la oră şi mai că îmi vine să ne bat pe umăr că nu ne-a întrecut nimeni. „- Hai băieţii!” strigă în momentul ăla trei domni în depăşire, care zboară prin stânga noastră şi iau şi aspiraţia cu ei.

Intră în scenă prima căţărare către Şugaş Băi, cu niţică ploaie şi echipa de patru flăcăi montaţi, care în loc de „bună dimineaţa” au salutat la Podul Oltului cu „când e plecarea?” şi acum rulează la deal pe pinioane mici fluierând. „- Bravo,mă!” le zic şi constat că apar primele semne de oboseală la noi în echipă, dar şi în cea a burticilor ochite la startul de dimineaţă. Safety-car-ul organizatorilor ne susţine cu aplauze şi un fotograf cu ochi bun, aflat în exerciţiul funcţiunii în portbagaj. „Cursa” devine la nivel mental‚ plimbare alertă dar ambiţioasă’ şi cu potenţial de zâmbete. Cu toate acestea, hotărâm pe la jumătatea turei să ne despărţim de un coleg, aflat abia la prima „abatere” pe distanţe mai lungi în 2013, dar hotărât să termine în ritmul său. Not a gentlemanly behavior indeed, dearest Watson!

Apare imediat răzbunarea zeului rutier Lascăvezitu: căţărare la Zagon de vreo patru kilometri pe drum forestier, pe alocuri mocirlos, cu urcări în pedale, derapaje şi trageri în gol, pauză şi primii „’mnezei…” printre dinţi. Digerăm apoi pe nerăsuflate Barcani, Întorsura Buzăului şi Brădet. Zeul ne mai trimite nişte fulgerări, ploaie sănătoasă, dureri la genunchi şi încă un urcuş pe la kilometrul 120. Tragem de noi obosiţi şi ne schimbăm pe coborârea înspre Teliu, înghiţind, pe rând, puţină apă cu mizerie aruncată de roata de spate a trenei.

Revin forţele ca prin minune în plat şi gonim pe final cu 35-36 km/h până la punctul de plecare. Primele echipe la finish sunt deja acasă la duş sau în drum spre el. Îmi mai pasă? Nu! Pe noi ne aşteaptă organizatorii cu alte aplauze, sandvişuri şi voie bună.

Bilanţ personal: 5 ore 43 minute pentru 144 de kilometri, viteză medie de 25,7 km/h, suprize plăcute (am primit cadou un patch cu logo-ul cursei şi un cartonaş cu traseul), constatarea că tot timpul corpul mai poate un pic şi nişte remuşcări. Am recuperat mai târziu colegul lăsat în urmă, care a renunţat foarte aproape de finish. Abandon? Nu! Lecţie pentru mine pentru anul viitor la aceeaşi cursă? Mai degrabă.

Prima etapă din ediţia centenară a Turului Franţei a fost marcată de momente de haos incredibil, tensiune şi penibil: bannere fluturând care accidentează ciclişti, un autocar parcat-blocat la sosire, mutată şi răsmutată, de unde lipsea fotofinish-ul. Şi toate astea cu foarte mulţi bani. Prima ediţie a Gentlemen’s Race în România a avut caracter, un mix interesant de participanţi şi un traseu care a intrat în pulpe şi rămâne în minte. Şi toate astea cu ceva voinţă şi ajutor de la prieteni.

Monsieurs, chapeau bas!